Copilăria este inocentă. Un truism, o banalitate, un loc comun. Mit sau adevăr? Adevăr, poate, dar numai cu o completare necesară. Copilăria este inocentă în măsura în care inocenţa este considerată în profunzimea ei, în măruntaiele ei întunecate, acolo unde dispare graniţa dintre inocenţă şi cruzime.

Căci da, copiii sunt, pot fi nefiresc de cruzi, la fel cum sunt, pot fi nefiresc de inocenţi. Şi cruzimea, şi inocenţa, au în comun un dat esenţial: se situează dincolo de distincţia morală şi, de multe ori, din nefericire pentru noi toţi, moralizatoare, dintre bine şi rău. Inocenţa, la fel ca şi cruzimea, nu înseamnă o alegere voită şi conştientă a binelui ori a răului, ci o transcendere a acestei perechi fatidice şi originare, o situare în universul răsturnat şi amoral pe care l-am traversat odinioară fiecare dintre noi, înainte ca mama ori tata să ne dăscălească despre ce e rău şi ce e bine.

Într-o astfel de lume trăieşte Silvio Astier, puştiul despre a cărui copilărie ne povesteşte Roberto Arlt. La drept vorbind, argentinianul se povesteşte întrucâtva pe sine, Jucăria furioasă fiind un roman parţial auto-biografic, o autoficţiune, una în care realitatea crudă şi implacabilă a oraşului striveşte între roţile ei ruginite destine şi vise, zei şi oameni deopotrivă.

Vagabond din vocaţie, suflet umil şi în egală măsură măreţ, Silvio se loveşte de timpuriu de limitele şi limitările sociale pe care oraşul tentacular i le ridică dinainte, fiind nevoit să se familiarizeze de mic cu gustul amar al ratării şi neputinţei. Puştiul nostalgic după aventurile abracadabrante ale supereroului Rocambole, avid de lectură şi inventator de ocazie trăieşte o adevărată angoasă metafizică.

Pentru el, copilul sărac care se culcă adeseori cu burta goală, Dumnezeu se confundă, undeva, în străfunduri, cu viaţa însăşi, iar viaţa aceasta, aceeaşi viaţă parşivă care îi zădărniceşte speranţele, este – lucru cu atât mai uimitor – neînchipuit de frumoasă. Adevărate ode închinate vieţii străbat sufletul micului vagabond, imnuri aspre, sacadate, cu atât mai dureroase cu cât izvorăsc dintr-un cuget măcinat de furie.

Împotriva unei lumi nedrept orânduite, împotriva lui, împotriva oraşului imund care îl sorteşte ratării, împotriva puţinilor apropiaţi… Dar niciodată împotriva vieţii, a Vieţii cu majusculă, care curge, parcă, undeva dincolo de el.